Situată într-un context haotic, nedefinit și aproape întotdeanua dezordonat, locuirea de la periferiea românească se confruntă cu multe provocări : orele petrecute în trafic, zonele de acces limitat și lipsa infrastructurii, absența spațiilor comunitare, a spațiilor pietonale și a dotărilor publice care determină și dependența de automobilul personal .
Pe câteva din acestea, ansamblul din strada Emil Racovita le evită prin însăși amplasarea lui : într-o zonă la limita Bucureștilor, la o distanța insa echilibrată față de 2 puncte de transport public importante în oraș : stațiile de metrou Pipera și Aurel Vlaicu , în apropierea zonei de birouri din Nordul Bucureștilor, și a scolilor private din zonă și aproape de câteva centre comerciale care pot satisface nevoi de bază pe distanțe scurte.
Cu toate acestea, rămâne lipsa contextului fizic, destructurarea zonei și izolarea față de o comunitate cu o viață vibrantă.
De cele mai multe ori locuitorii care fug de agitația orasului către suburbii, ajung intr-o extremă a izolarii, în locuri unde singurele momente în care interacționează cu comunitatea sunt intersectările din trafic , iar interacțiunea cu "natura" și spațiul exterior se limitează la o curte privată deseori prea mică pentru a compensa distanțarea față de varietatea de spații publice pe care o găsești în oraș.
De aceea, în conceperea ansamblului din strada Emil Racoviță, unul din elementele centrale pe care am intenționat să le aducem în discuție a fost conturarea unei comunități.
